Ingeri si Demoni

  Beau incet din paharul rece cu bere. Inghit si gustul amarui imi stimuleaza placut toate papilele gustative. Parca e un inger care imi plange pe limba. Astazi vreau sa vorbesc despre mine. Despre mine, despre viata, despre asteptare si despre…sabloanele pe care le respectam, fara a fi constienti de ele. As vrea sa va pun o intrebare. A da speranta cuiva, cand stii ca e totul pierdut, ca nu mai are nici o sansa, cum poate fi numita? Compasiune? Umanitate? Mila? Sau cum altfel poate fi numita? Sau e doar o prelungire a agoniei? Pentru ca eu, pe langa o agonie prelungita pe care ti-o da speranta, prefer durerea adevarului. E mai scurta, mai dureroasa, dar te trezeste la realitate. Traim toata viata inlantuiti de niste norme, de niste sabloane, pe care le numim “constiinta”. Nu ma lasa constiinta sa fac asta, nu pot face cealalta din cauza constiintei, dau speranta cuiva pentru ca constiinta nu ma lasa sa il ranesc. Constiinta este dezvoltata de societate. Societatea cu ajutorul legilor aferente si a “moralitatii”, pe parcursul anilor, a elaborat acest set de norme, pe care in mod inconstient individul si le asuma ca fiind “constiinta” lui personala. Mi-e rusine de o fapta pe care am facut-o. Ma simt umilit de niste cuvinte care mi-au fost adresate. Sa fim seriosi!!! Nu suntem rusinati de umilintele noastre, ci de faptul ca ar putea fi vazute sau auzite de alte persoane. De faptul ca am putea fi judecati de ceilalti. Unde este moralitatea in simplul fapt ca traim??!! « Viata noastra se construieste pe baza mortii altora » L. DaVinci

Cunosc un tip care traieste intr-o lume a lui. Nefiind constrans de etichete, nefiind nevoit sa respecte nici o norma sociala, traieste. Singurul sau prieten este unul imaginar. Stiu. E nebun tipul, traieste cu o fiinta imaginara care nu-i va raspunde niciodata. Dar nu e mai nebun decat milioanele de enoriasi. Da. Pasesc pe un taram alunecos. Multi dintre voi, care citesc aceste randuri nu or sa fiti de acord. Veti fi indignati. Indoielile aferente sunt considerate  tabu de cei care merg pe aceasta cale. O sa ma duc in iad pentru aceste cuvinte. Dar ce inseamna iadul ? Nu inseamna foc si diavoli…si toate chestiile pe care te-au invatat cand erai mic. Nu. Noi ne cream propriul nostru iad, cand suntem in viata, si odata cu ultima secunda din viata noastra iesim din el.

  As vrea sa fiu bogat, sa am putere. Dar de indata ce jocul s-a terminat, regele si pionul revin in aceeasi cutie. As vrea sa fiu fericit. Ca de altfel toata lumea. As vrea sa nu imi mai pun atatea intrebari la care nu stiu raspunsul, as vrea sa vad numai partea buna a lucrurilor, as vrea sa ma multumesc cu mai putin, as vrea sa ma multumesc cu ce am, cu ce sunt, fara a ma considera, pe mine insumi, un plafonat. Nu stiu cat de gresit e ceea ce scriu acum. Nu stiu cat de corect e ceea ce gandesc eu. Dar stii ceva? Exista legal si ilegal, exista…fericit sau trist, bogat sau sarac, viu sau mort dar nu exista gresit sau corect. E doar o iluzie pe care ne-o impune “moralitatea”.

Vreau sa trec peste anumite lucruri. Lucruri care nu imi dau pace. Dar nu stiu cum. Teoretic stiu. Dar practic…..intervine contradictia dintre inima si ratiune. As vrea sa schimb multe lucruri din viata mea. Lucruri actuale si lucruri care sunt deja trecute. Dar nu pot sa trec peste. As vrea sa schimb multe in viata mea. Dar orice schimbare, chiar si una dorita, lasa in noi o senzatie de melancolie. Pentru ca, indiferent cat de rau ne-a fost intr-un anume moment, o parte din noi ramane acolo, in trecut.

Suntem ce am fost inainte si vom fi ce va urma.

  Era EL. A stiut ce va fi. A trait fara reguli si fara “inchisori” morale. Pana in ultima clipa si-a pus intrebari. Merita sa moara. Nu ca o pedeapsa ci ca o recompensa…